Tu la ce ai renunța pentru lumea aia mai bună de după coronavirus: la vacanță, la fripturică, la ultimul tip de telefon?

“Nimic nu va mai fi la fel” sau “Vom fi mai buni sau nu vom fi deloc”. Am citit asta de prea multe ori în ultima perioadă. Ba va fi fix la fel sau chiar mai rău. Nu e ca și când după al Doilea Război Mondial, după ce au murit între 50 și 85 de milioane de oameni, s-au oprit războaiele lumii. Doar s-au transformat.

Ne vom fi învățat lecția? Rămâne de văzut. Eu sper doar să existe suficientă presiune socială și voință politică încât să se investească în sistemul de sănătate.  Mi-a spus o chestie deșteaptă într-un interviu un scriitor de știință american, care a scris în 2012 o carte despre următoarea pandemie, previziuni care par oglinda vremurilor pe care le trăim azi: “Dăm bani pe rachete și nu e nici un război. La fel trebuie să fim pregătiţi și împotriva bolilor”. Și pentru războiul cu virusurile trebuie să fim pregătiți. Și a mai zis ceva: “Avem nevoie de lideri mai buni”. Până să-i găsim și să-i votăm, măcar respirăm un aer mai curat. Am văzut cum norul de poluare de deasupra lumii s-a ridicat. Marele Zid se vede și mai abitir din spațiu. Practic, suntem parte a celui mai mare experiment din lume. Faptul că nu mai respirăm la fel de multe noxe ne ajută și căile respiratorii, aerul curat ne îmbunătățește imunitatea și ne face mai rezistenți împotriva coronavirusului, spun specialiștii.

Cea mai mare scădere a poluării a fost înregistrată în Wuhan, unde au fost și cele mai drastice măsuri. Oraș cu sute de fabrici care lucrează pentru industria auto sau a bunurilor de larg consum și în care dioxidul de azot a scăzut cu 10-30% sub nivelul normal. În Veneția, apele mâloase s-au limpezit. Am văzut imagini cu albastrul verzui minunat. Ba chiar niște creativi au photoshop-at și niște delfini pe canale și am căzut cu toții în reverie. Vorbim despre orașul inundat anul trecut, care plângea să nu mai vină turiștii. Adică un oraș cu multe probleme cu poluarea, aglomerarea, consumul excesiv. Ne place sau nu de Greta Thunberg, puștoaica are dreptate. Facem varză Pământul ăsta. Și oricât ne-ar hipnotiza apa aia cristalină din Veneția, parcă tot n-am pune pe foc biletul de avion, nu ne-am amâna următoarea vacanță, când o fi să fie. Ba simt că o să avem un dor de ducă…  Și nici nu ne-am opri din cumpărat rochii și alte nimicuri ieftine care vin de unde din altă parte decât din China, fabrica lumii. Unde mai pui că mare parte din industria noastră depinde din China.

Da, poate mălaiul îl luăm din Bărăgan, dar mașina care face, ambalează și etichetează pufuleți tot din China vine. La fel și piesele, multe, pentru felurite industrii, pentru că nu mai există producție adevărată în România. Va fi suficient de înțelept statul să investească în producția locală? Habar n-avem, dar nu ar fi prima dată când ne dezamăgește. Dar până să ne uităm flămânzi la stat ca niște pui anemici după pasărea-mamă cu mâncare în cioc, vom avea noi puterea să consumăm mai puțin? Agricultorii români au rămas cu tone de legume pe care nu au unde să le mai vândă. Și mai nou, ai noștri se duc, tot de foame, să lucreze pământul nemțesc. E globalizare, înțelegem.  Dar cum putem spune că lumea nu va mai fi la fel, când a fost nevoie doar de o clipire de geană a germanilor, ca să umplem avioanele? Lumea e fix la fel. E normal ca oamenii să plece, când România nu le-a promis nimic atunci când s-au simțit cel mai vulnerabil. Toate crizele lovesc întâi puternic baza, îi sugrumă pe cei mai săraci.  Asociațiile de mediu strigă de ani despre problema transportului de animale vii. Animalele stau pe vapoarele morții sufocate, se îmbolnăvesc până ajung în țările de destinație, de obicei țări arabe. Și acolo ajung să fie sacrificate în piețe improvizate, în niște condiții de filme horror. În perioada asta pleacă în jur de 300.000 de miei către alte țări. 23.000 chiar spre Italia, spune Animals International, organizație care monitorizează încălcările legii în transportul de animale. Din cauza crizei COVID-19, camioanele cu miei au rămas blocate la granițe multe ore.  Nici pe timp de liniște, nici acum, nu am reușit să ne gândim la amărâtele alea de ființe. O să fim capabili să ne păstrăm telefonul un an în plus, chiar dacă are ecranul spart și chiar dacă a ieșit deja versiunea a 10, a 11-a, a o mia? 

Doar pentru că așa am putea, cine știe, să descurajăm munca atât de prost plătită a unui chinez anonim de la 7.000 de kilometri distanță? China poate să ne oferă nouă mărfuri pe care le etichetăm pe nedrept, de multe ori, chinezării, la prețuri extrem de mici, fiindcă își plătește foarte prost oamenii. Și oamenii ăia trăiesc în niște cămine, în aceeași curte cu fabricile, îngrămădiți în camere mici și nu ajung niciodată să aibă o viață normală, după normele noastre europene.

Vom fi dispuși, după ce pandemia va intra în istoria recentă, să ne gândim la oamenii ăștia, la poluare, la Planetă, la binele global? Virusul ăsta ne-a învățat cu multă suferință că fiecare dintre noi poate fi un factor de răspândire. Ne va învăța și că fiecare putem fi un factor al binelui? “Vom fi mai buni sau nu vom fi deloc” sună frumos. Cred că am dat și like, dar fiindcă m-a emoționat inocența, atât. “Nimic nu va mai fi la fel” nu înseamnă că va fi mai bine. Visăm cu toții să ne întoarcem la normalitate. Dar știți ce? Fix normalitatea era problema.